Specifica vârstnicilor si bâtranilor, boala Parkinson este considerate ca boala degenerative a sistemului nervos extrapiramidal a cărei evoluţie este lenta si progresiva. Caracteristicile acestei boli sunt: hipertonia (rigiditatea), hipokinezia si tremurăturile.
  Hipertonia se instalează in special la nivelul muşchilor flexori, determinând pacientului atitudinea caracteristica cu capul si trunchiul înclinate înainte, membrele superioare si inferioare intr-o uşoara flexie, atitudine ce se evidenţiază in mod deosebit in timpul mersului.
  Actul motric de deplasare al acestor bolnavi este modificat si se realizează cu paşi mici, mai mult târşit, ce au tendinţa de accelerare. In fata obstacolelor, chiar si a celor foarte mici, se opresc si bat pasul pe loc.
  Hipokinezia se manifesta prin miscari lente la nivelul tuturor segmentelor, sărace ca număr si reduse ca amplitudine, nu datorita unor modificări osteo-musculare la nivelul diferitelor segmente sau articulaţii, ci ca urmare a faptului ca bolnavul uita sau nu ştie ca in aceste cazuri fiecare mişcare trebuie autocontrolata si autocomandata, pentru a se putea executa corect si elimina sau diminua influenta bolii. Bolnavul trebuie supravegheat, corectat si încurajat in permanenta, pentru a putea realiza întregul arsenal de acţiuni motrice in forma lor normala si a nu permite executarea lor sub forma impusa de boala.
  Se impune ca tratamentul kinetic sa fie realizat de un fiziokinetoterapeut deoarece acesta este in măsura a-i dezvolta agilitatea motrica, a-i recapata supleţea miscarilor prin combaterea rigidităţii musculare, de a-i creste dinamismul in activitatiile zilnice, si de a-i ameliora tulburările ce caracterizează boala Parkinson.
  La nivelul mâinilor tremurăturile seamănă cu mişcarea de numărat bani, iar la picioare, cu mişcarea de pedalare. Ele apar numai in repaus, se accentuează datorita emoţiilor si oboselii si dispar in timpul miscarilor voluntare si in somn.
  In aceasta boala intelectul pacientului ramane nealterat.
  Exerciţiile vor fii selectate si adaptate posibilităţilor bolnavului, de aşa maniera incat sa nu provoace durere sau sa determine apariţia oboselii, ceea ce ar mari rigiditatea si ar accentua tulburările de repaus. Se prefera exerciţii analitice, cu adresabilitate către toate grupele musculare ce vor fi solicitate pe rând. Se impune ca ritmul de execuţie sa fie susţinut, pentru a învinge lentoarea miscarilor, caracteristica bolii, iar comenzile sa fie precise si scurte. 
  Nu se vor neglija exerciţiile pentru mimica, ce se vor desfăşura in fata oglinzii, pentru a se realiza autocontrolul, in scopul combaterii regiditatii fetei.